Doraibu mai kâ 2021

Film japonez din 2021, cu o durată de 179 de minute, cu un rating de 7/10, sub regia și scenariul lui Ryusuke Hamaguchi, cu un buget de 10 milioane. Dramă metateatrală cinematografică, suprarealistă.

Regizorul japonez Ryusuke Hamaguchi a ales una dintre nuvelele scriitorului legendar Haruki Murakami. O colecție de nuvele din 2014, Bărbați fără femei, lucrările sale sunt influențate de suprarealism și se concentrează pe teme precum singurătatea și alienarea. Este considerat o figură importantă în literatura postmodernă.
Din acest motiv, acest lungmetraj ne plasează pe fundalul său, înaintea modului în care ne confruntăm cu pierderea, cu care ne simțim completați.

Regizorul de teatru Yūsuke Kafuku (interpretat de Hidetoshi Nishijima) regizează o producție multilingvă a piesei Uncle Vanya (de dramaturg 
Rusul Anton Cehov publicat în 1899)
 la Hiroshima implicat înainte de moartea soției sale și a scenariștilor Oto.

Acest film, care nu este ușor de vizionat, are întotdeauna prezent un Saab 900 turbo roșu (primul hot hatch modern de la mijlocul anilor 80), care servește drept legătură între Kafuku și Misaki, doi oameni asemănători cu ceea ce cred și apar la ei. primul. Această mașină este locul în care soarta face ambele personaje simpatice și deschise, la rândul său. Intimitatea mașinii îi permite lui Misaki și tânărului său șofer în vârstă de 23 de ani să împărtășească experiențe, sentimente și reflecții despre viețile lor deosebite în timpul călătoriilor, datorită lucrului ca director remarcabil al Kafuku.

Ryûsuke Hamaguchi, în designul său interior sensibil, ne cufundă într-o poveste și personaje atât de vii încât, prin călătoria sa, avem sentimentul că încearcă să ne conducă în descoperirea adevărurilor ascunse ale naturii umane.

Hamaguchi, într-o filimație foarte rivettiană, concepe textul și reprezentația teatrală ca pe un fapt expansiv. Sau, făcând termenii puțin mai abstracti, el aranjează jocul ficțiunii ca pe o modalitate de adevăr personal.

Textul propriu al lui Hamagûchi în colaborare cu Takamasa Oe reușește, de-a lungul filmului său, să dezvăluie subtil, dar constant adevărul din spatele fiecăruia dintre personajele sale. Tehnica grozavă folosită face ca unul dintre cele mai complicate principii ale scenariului să pară ușor: realizarea unei scale progresive a conflictului, în care nicio scenă terminată și fiecare acțiune dezvăluie noi straturi ascunse ale personajelor într-un mod aparent imperceptibil.

Această abordare impecabilă, cuplată cu direcția punctuală, face un film bun.
Printre toate scenele sale grozave, există o conversație în mașină între Kafuku și Takatsuki, tânărul său protagonist din piesă. Folosind doar dialog și o călătorie aparent fără evenimente, tensiunea și lupta pentru putere escaladează într-o dezvăluire îngrozitoare care uimește spectatorii și protagonistul deopotrivă într-o întorsătură emoțională.

Asta nu înseamnă că este doar o clasă de măiestrie tehnică fără inimă. Fiecare aspect este în slujba celui mai important lucru din fiecare poveste: să ne facă să ne simțim. În ciuda unei teme inițial tristă, universul filmului este plin de personaje care aduc viață și culoare lumii lui Kafuku.
Deosebit de genial este Yoo-rim Park în rolul lui Lee Yoon-a, o femeie incapabilă de a articula cuvinte, dar al cărei corp și chip transmit mai multă emoție decât o obțin mulți alți actori prin monologuri grozave, ridicând perspectiva la alt plan.

Filmările își iau timpul pentru a construi puterea de divertisment a unei povești bune. În ciuda duratei sale lungi și a absenței efectelor mari, este o experiență emoționantă și universală. Ryûsuke Hamaguchi ne amintește cât de grozave ne ajung poveștile în inimile noastre, forțându-ne să găsim propriile noastre adevăruri prin personaje care devin la fel de reale pentru noi ca și părinții sau frații noștri. Acesta este un film fără pretenții căruia oricine îi oferă o șansă poate găsi empatie ca spectator.

Nu există o concluzie grozavă care să rezolve toate conflictele ridicate, așa cum suntem obișnuiți să vedem în alte filme cu structura clasică a călătoriei eroului. Propunerea lui Hamaguchi este, în schimb, o călătorie pe patru roți destinată introspecției. Și drumul nu este tocmai în linie dreaptă.

Spre deosebire, poate, de cinematograful comercial occidental, unde prioritatea este emoția unui cinema de succes, cinematograful lui Ryusuke Hamaguchi încearcă să revină la aceste cadre clasice ale cinematografiei japoneze. Dar senzația este că nu se întâmplă multe lucruri în același timp, ci în detaliul perfect la momentul respectiv, tocmai în acea imposibilitate, a hipervitezei unei societăți capitaliste.
Stop. Stau. Conversațiile, spațiile tăcute. Ea dă o anumită pondere dramatică, în această punere în scenă metateatrală, în care puterea este în cuvinte, de a putea crea emoții, cu gesturi și mișcări, care înglobează narațiunea în care după moarte, viața caută să meargă în continuare.

              Cinematograful este artă, dar este și divertisment. Trebuie să știi cum să selectezi acest film când îl vezi. Poate că substanța și forma sunt foarte bine îmbinate, dar ritmul relaxat tipic narațiunii cinematografice orientale nu este pentru toate publicurile. Aici este perfect justificat de profilurile psihologice ale personajelor. Conversațiile lungi și, mai ales, tăcerile ne prezintă stările de spirit ale regizorului de teatru Yûsuke Kafuku (Nishijima). Moartea subită a soției sale (Kirishima) îl cufundă într-o mare de îndoieli, nesiguranțe și temeri. Acest film vorbește, mai presus de toate, despre asta, despre singurătate, lipsă de iubire, durere și frică. Și acolo, putem spune că este un film grozav.

            Dar durează trei ore. Nu suntem obișnuiți cu filme atât de lungi. Aici se joacă împotriva acelui exces de dialoguri în lovitură contra împușcături (și care, fiind în interiorul unei mașini, sunt inevitabil în prim-planuri). Dacă adăugăm la conversații tăcerile în care să arătăm încetineala cu care mintea protagonistului procesează toată durerea și incertitudinile pe care le poartă înăuntru, se înțelege că publicul larg s-a plictisit foarte tare. M-a plictisit. Am vrut să se termine. Poate că nu am ales cea mai bună zi pentru a o vedea sau că excesul de secvențe în care se repetă piesa și cât de lungi sunt, m-au scos din intriga principală.

            Acest film este mult mai mult decât o adaptare gratuită a poveștii cu același nume scrisă de autorul japonez Haruki Murakami, etern candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. Este cules în cartea sa de nuvele „Bărbații fără femei” (2014). Cu siguranță mi-ar plăcea să-l citesc mai mult decât să văd acest film din cauza cadenței fiecărui mediu. Literatura este mai relaxată și mai reflexivă. Cinematograful poate fi, dar nu suntem obișnuiți să fie așa. Acest film pare plat, dar nu este. Conversiile stărilor de spirit ale personajelor generează ritm narativ. spoiler: Conversațiile regizorului cu unul dintre actorii din mașină, de exemplu, vor da noi dimensiuni protagonistului pentru a-și risipi îndoielile și a înțelege relația lui cu soția sa și dragostea pe care o avea pentru ea.


            Personal, personajul care mi-a plăcut cel mai mult este cel al lui Oto, fata care face ca șofer (Miura). În ciuda tinereții sale, are multă experiență în viață datorită faptului că a trecut prin situații extreme. Deschiderea ta de a vorbi despre ele deschis îl va face pe șeful tău să înceapă să se deschidă și să-și împărtășească reflecțiile și lacunele.

            Nu cred că va începe ca favorită la câștigarea Oscarului pentru cel mai bun film, în ciuda premiilor de la Festivalul de Film de la Cannes. Dar îl văd ca pe un candidat ferm pentru a deveni câștigătorul celui mai bun film străin, așa cum sa întâmplat deja la Globurile de Aur.

Orice cititor al lui Murakami va fi surprins că scenariul este definit ca o adaptare liberă a poveștii „Drive My Car”, și astfel apare în critici. Ei bine, nu, povestea adolescentei care se strecoară în casa iubirii ei platonice aparține unei alte povești din colecția „Bărbați fără femei”, dacă ați citit opera genialei autoare vă veți da seama imediat, dar eu ar spune că există și referire la alte povești din colecție; A trecut ceva vreme de când l-am citit și nu-mi amintesc exact.Filmul
, după părerea mea, este foarte bun din punct de vedere tehnic, și menține un ritm constant care te ține cufundat în poveste, fără șocuri sau scăderi. Nu m-a împovărat deloc așa cum spun unii - puțini- critici.

O mașină

în ralanti Dramă existențială de succes foarte apreciată de criticii internaționali. Multipremiata la diferite festivaluri, este o lucrare delicata si pretioasa. Foarte implicant, dar numai daca te imprumuti. Trebuie să intri în jocul lor.
Un film care funcționează ca un joc meticulos de oglinzi între realitate și ficțiune teatrală. Înregistrările sale excesive și ritmul lent nu îl fac tocmai ușor de vizionat. Destinat doar spectatorilor pacienți. Deși îl puteți vedea oricând în mai multe episoade, așa cum am făcut eu

Eleganța dialogurilor din Drive My Car, dau o profunzime foarte naturală casetei; modul în care personajele vorbesc între ele este pur și simplu brutal, vorbind între povești și nuanțandu-și replicile cu simbolism și alegorie. Fie că este același Carro care are intriga ca axă centrală, fie ca personajul lui Oto, el vorbește între povești care ascund adevărul în ficțiune și ficțiune în adevăr. Poveștile ridicate de acest personaj sunt frumoase, te fac să vrei să fie un film independent pentru acesta. Deși intriga în sine are loc în interiorul vehiculului, acesta nu este un impediment pentru a oferi secvențe frumoase atât vizual, cât și narativ, fie că este acea scenă uimitoare în care personajul lui Koji spune întreaga poveste a soției lui Yusuke sau calmul uimitor al scenei cu țigări cu o paletă de culori frumoasă. Acest film este o încântare în aceste 2 secțiuni. Atât personajele principale, cât și cele secundare sunt foarte carismatice și pe măsură ce povestea se desfășoară, adevărata personalitate a fiecăruia se desfășoară, combinându-se foarte bine cu indiciile pe care ți le poate oferi povestea. Chiar dacă imaginea intriga poate suna foarte simplă. Un regizor de teatru care se angajează într-un nou proiect, dar din cauza bolii îi atribuie un șofer care să-l ducă înainte și înapoi. Poate suna foarte simplu, dar filmul se asigura ca toate evenimentele povestii sa aiba repercusiuni in dialog, fara a apela la scene explicative sau fizice; Ca și subdialogul incredibil al vinovăției lui Misaki și Yusuke pentru că au crezut că ar fi putut face ceva mai mult în moartea rudelor lor și cum au depășit duelul până când înțeleg că nu se poate face nimic. Și pentru mine acesta este principalul simbolism al filmului întruchipat de mașina „Călătoria duelului” care se remarcă în călătoriile lungi pe care personajele trebuie să le facă și modul în care fiecare îl înfruntă în moduri diferite. Narativ vorbind, Drive My Car este un film extraordinar, care poate fi exagerat de explicativ, dar dacă ești fan al acestui tip de filme te vei bucura de fiecare paragraf al scenariului care este responsabil să spună ceva care contribuie la intriga, există fără umplere în cele 3 ore cât durează filmul, o muncă de scris brutală, că chiar se pare că nu au terminat de aprofundat conceptele ridicate în film. Un film atât de precis în aprofundarea sentimentelor umane încât știe să le contrasteze și să empatizeze cu ele în același timp pentru a încheia cu un apogeu frumos. Pur și simplu o operă de artă.