Recunosc că am fost surprins definitiv. Refuzasem să-l văd și dacă nu ar fi fost această nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film, m-aș fi descurcat fără ea. Dar mă bucur că am văzut-o aseară. Ce a impresionat-o? Ei bine, scenariul.
A trecut ceva vreme de când nu am văzut un film cu atâtea nuanțe care, se vede, au fost create din scenariu. Departe de a fi un film de acțiune de război, este un film cu personaje foarte bine filat. Multiple intrigi care toate converg și se amestecă cu o fluiditate deloc ușoară. Pe de o parte, a avut un efort câștigat, deoarece toată lumea cunoștea personajele din prequelul „Top Gun: Idols of the Air” (Tony Scott, 1986) și nu a fost necesar să se creeze secvențe pentru a le prezenta. Asta îl ajută pe scriitor. Dar asta, care pare în favoarea, devine o pedeapsă atunci când trebuie să scrii o poveste lipită de trecut, adică lucrezi mai puțin liber. Și acolo cred că a fost brodat. Scenariul este condus de Ehren Kruger, Eric Warren Singer, Christopher McQuarrie, Peter Craig și Justin Marks; Nu am reușit să aflu cine era responsabil de dialoguri, dar mi se par de o strălucire remarcabilă. De multe ori, oamenii care nu înțeleg cum se fac filmele nu știu că există tehnicieni pentru toate. Când ai un bun scriitor de dialoguri, realizezi că personajele sunt foarte reale și credibile. În acest film, se întâmplă.
Chiar mi se pare că această continuare îl depășește pe original în aproape orice. Filmul urma să fie regizat, din nou, de autorul celui precedent, Tony Scott; dar după sinuciderea sa în 2012, Joseph Kosinski a fost angajat, la cererea lui Cruise însuși, pe care îl regizase deja în „Oblivion” (2013). A știut să mențină virtuțile filmului lui Scott și să-l mărească cu niște arcuri narative care fac să se răsucească subintrigile și să formeze întorsături dramatice care te țin lipit și implicat în intriga pe toată lungimea, fără a încetini nici un moment. De altfel, să știi să îmbini acțiunea cu emoțiile personajelor nu este ușor, te asigur.
Cu 1.488 de milioane de dolari, a fost al doilea film cu cele mai mari încasări din lume în 2022, după „Avatar: The Sense of Water” (James Cameron, 2022) și cel care a strâns cel mai mult în filmografia lui Cruise. Mă tot repet, grație virtuților elementelor care funcționează: lupta trecutului (aeronave cu pilot) cu viitorul (aeronave fără piloți), vechea dragoste a lui Maverick (Cruise) și Penny (Connelly) care se reactivează mai puternic decât vreodată, moartea fostului său tovarăș Gâscă și pe care acum trebuie să-l ierte întrucât fiul său este unul dintre cei aleși pentru misiune, indisciplina constantă a locotenentului care ne ține în lupta pentru putere împotriva celor neputincioși; și toate cu dozele sale de melodramă. Bine amestecat și bine servit, în plus, cu niște cascadorii cu aeronave filmate efectiv cu actori care zboară în aeronava și cu, După cum se știe, Tom Cruise face loviturile fără duble sau altceva. Bareback. Ca să o pun pe o notă negativă, voi spune că finalul este finalul tipic american în care toată lumea este salvată printr-un miracol pentru a fi mai mulți eroi.
Pentru a încheia vreau să evidențiez doi interpreți. O iubesc pe Jennifer Connelly în acest film. Este acea fată care ne-a uimit în „Once upon a time in America” de Sergio Leone (1984) pe care nu mă obosesc să o văd. Chimia senzual-sexuală cu Maverick îmi dă trimitere. Și asta este vina unui scenariu bun, o regie bună și o performanță grozavă. Nu este ușor să fii atât de subtil, dar să te îndrăgostești. Și, pe de altă parte, adoratul meu Val Kilmer, vorbind cinematografic, care, în ciuda cancerului său la gât, se întoarce să repete personajul cu treizeci și șase de ani mai în vârstă. Pur și simplu a fost genial să construiești personajul în acest fel pentru a „profita” de aspectul său actual și a-l încorpora în intriga. Și atenție, acest film poate fi surpriza în nominalizările tehnice și melodia „Hold my hand” de Lady Gaga &