După o primă ediție care a schimbat cinematograful, „Nașul II” a îmbunătățit câteva puncte, făcând ca fiecare secvență să prindă viață într-o trilogie unică a celor care vor dura pentru totdeauna în industria cinematografică. Filmul se concentrează pe Michael Corleone care a fost minunat portretizat de un tânăr Al Pacino care, așa cum s-a întâmplat în precedentul, a jucat poate unul dintre cele mai amintite roluri ale sale și care joacă elegant cu întreaga poveste spusă. De asemenea, merită menționată muzica, deoarece te conduce cu blândețe către secvențele în care fiecare are un simț logic care merită să fie văzut. Fotografia este una dintre cele care oferă fotografii frumoase, în special ale zonelor Italiei care rămân întipărite în retinele celor care am văzut-o de mai multe ori.
Acest film continuă să pătrundă în istoria familiei Corleone, arătându-ne schimbarea de succesiune care are loc odată cu moartea lui Vito și ascensiunea lui Michael, care la început refuză răsunător să urmeze stilul de familie și își caută o viață în afara afacerilor Corleone. Dar această poveste are particularitatea, aceea de a nu abandona povestea lui Vito, care este portretizată în paralel când Robert De Niro joacă rolul unui adolescent și tânăr Vito Corleone. În acest fel, în timp ce vedem cum Michael își asumă responsabilitățile familiei Corleone, îi cunoaștem povestea dintr-o altă perspectivă atunci când împărtășim amintiri despre începuturile lui Don Vito, stabilind o legătură de mai mare familiaritate cu personajele.
S-au spus multe despre acest film, iar în mod normal dezbaterea se concentrează pe comparație, care este mai bine Nașul I sau Nașul II? Adevărul să fie spus, geniul stă în toată povestea. Atât la nivel de istorie, cât și la nivel cinematografic formează o haită inseparabilă care se ridică drept unul dintre regii de necontestat ai istoriei cinematografiei. Deși pot părea două povești independente, Michael Corleone acționează ca o legătură de legătură, oferindu-i lui Al Pacino una dintre cele mai bune interpretări ale sale.
Această poveste mafioasă ne plasează în cele mai înalte straturi sociale, transportând privitorul în situații departe de viața de zi cu zi a clasei de mijloc, care îl fac pe public să se cufunde în scenarii atât de imersive încât îl fac să călătorească în alte lumi. Dacă în prima ni se arată impunitatea gangsterilor în situațiile în care poate părea ușor să fii mafiot, în a doua ediție vedem cum familia Corleone se confruntă cu probleme cu legea, lansându-se într-un complot mai negru și mai complicat care arată calea lui Michael de la apogeul puterii sale până la prăbușirea „Imperiului” său, s-a transformat într-un asasin care și-a pierdut valorile familiei care au stat la baza sănătății Corleone. Deci probleme precum relația părinte-copil, legăturile de familie în general,
Spectacolele sunt neplauzibile, pure și strălucitoare. Al Pacino cu personalitate proprie și impetuozitate rece și calculatoare, mănâncă ecranul. Lăsându-ne una dintre cele mai bune performanțe din cariera lui. Pe lângă el, filmul are performanțe superbe și o distribuție excelentă. Robert de Niro câștigător al Oscarului pentru un rol superb și uluitor, nimic mai mult și nimic mai puțin decât Vito Corleone. Performanțe grozave și fără cusur de la Diane Keaton, Robert Duvall, John Cazale și Talia Shire.
În cele din urmă, acesta pentru mine este cinema cu majuscule. Nimic, absolut nimic nu dă greș în acest film, ceva ce nu știu dacă am mai revăzut în vreun alt film. Sunt filme care m-au marcat mai emoțional sau de care am mai multă afecțiune, indiferent de motiv, dar ca exercițiu cinematografic nu se poate compara practic cu nimic. Consider că este un film nepieritor și indispensabil în arta a șaptea, un clasic irepetabil și superb, precum și imens și uriaș. Necesar pentru regie, scenariu, spectacole, fotografie, muzică, costume și caracterizări, efecte și narațiune care o fac, fără îndoială, una dintre cele mai bune lucrări din istoria cinematografiei.