„The Love That Remains” (2025) își propune să abordeze divorțul dintr-o perspectivă inedită. Ce ne-a sărit în ochi e curajul regizoral de a renunța la clișee, oferind o reprezentare brută și nefiltrată a destrămării unei familii. Se simte o dorință de a experimenta cu forma și narativul, mizând pe o estetică ce amintește de înregistrările personale. Asta, pentru noi, dă autenticitate aparte poveștii. Ne-a plăcut cum reușește să arate nu doar durerea, ci și micile bucurii ciudate care persistă într-o situație atât de complicată.
Publicul, însă, e destul de împărțit. Mulți spectatori, ca și noi, au lăudat onestitatea crudă și modul frumos de a prezenta o familie ce se descurcă după o despărțire. Unii au fost surprinși de turnura neașteptată a evenimentelor, spunând că după primele 20 de minute, care par obișnuite, „lucrurile ciudate încep”. Ei s-au conectat profund cu „fiecare moment: inima frântă, bucuriile ciudate și emoțiile foarte reale”. Stilul de „colaj de clipuri făcute în casă” a fost văzut ca o forță, adăugând realism.
Pe de altă parte, o bună parte dintre spectatori nu a rezonat cu abordarea. Ei au găsit filmul „alienant” și au criticat efortul de a fi „cinema de artă” cu orice preț, uitând de public. Ce i-a deranjat au fost secvențele lungi în care copiii vorbesc despre sexualitate, combinate cu „imagini interminabile cu ouă și metafore criptice” considerate pretențioase. Unii s-au întrebat „de ce?” și au simțit că prima jumătate nu duce nicăieri, lăsându-i deconectați.
Așadar, cu o notă medie de 6.7/10, „The Love That Remains” e clar un film care stârnește controverse. Nu e pentru oricine. Dacă ești deschis la experimente cinematografice, la o abordare neconvențională a unei drame de familie și nu te deranjează metaforele care te pun pe gânduri, merită o vizionare. Dar dacă preferi narațiunile liniare, s-ar putea să te trezești frustrat de stilul său. E un film sincer, dar cere destul de mult de la cel ce-l privește.