Film SUA din 2021, cu o durată de 156 minute, cu nota 6/10, regizat de Steven Spielberg și scenariu de Tony Kushner, cu un buget de 100 de milioane, adaptare muzicală de Leonard Berstein și carte de Arthurt Laurent,
It turns Este inevitabil să ne întoarcem la originile revoluționare ale operei originale, care a avut premiera pe pavilionul Winter Garden din New York în 1957. Atât musicalul de Broadway cu același nume, cât și prima sa adaptare cinematografică din 1961 de Roberto Wise au reprezentat două schimbări. punctează în istoria musicalurilor în modul său de a-și asuma tragedia peste marile spectacole optimiste și lipsite de griji ale momentului.
Adaptarea originală a lui Arthur Laurents, bazată pe legendarul Romeo și Julieta din 1597 a lui Shakespeare, a tratat cu perspicace problemele de rasă și imigrație în America anilor 1950/60.
Versiunea contemporană pe care ne-o oferă Spielberg ajunge cu decizia înaintea melancoliei cinematografului de altădată, la locul potrivit al unui autor consumat de tragedia imaginilor iremediabil trecătoare, intangibile, cufundate în disperare.
Spielberg înțelege că are de-a face cu un loc atemporal, ancorat, care trebuie reconstruit iar și iar printre ruinele timpului. O metropolă în continuă construcție, și începe în urmărire împușcături zburând peste dărâmăturile unor clădiri aflate în demolare. Camera se plimbă prin ruine și prin praful unui loc vaporos, o țesătură supranaturală, cu contururi invizibile.
Intrări și ieșiri în locuri fantastice fără a părăsi iar și iar ruinele lumii noastre. Fragmente de cinema din trecut îmbinate cadru cu cadru într-un montaj în continuă luptă împotriva trecerii timpului. Dorind să arate că face parte dintr-o bătălie pentru supraviețuirea cinematografiei. Ultimul oftat care a supraviețuit. El folosește forma pentru a construi un limbaj vizual orbitor care nu poate și nu vrea să-și ascundă întunericul privirii.
Fără îndoială, ne aflăm în fața unui exercițiu elaborat de memorie și identitate filmică, lucru cu care ne-a obișnuit regizorul.
O băltoacă poate deveni un ocean atunci când amintirea călcată în picioare sporește melancolia eternă a celor care nu sunt responsabili în fața nimănui. Doar filmele contează. Discursurile sale de memorie nu ar avea sens fără acea uniune religioasă pe care toate acestea o păstrează cu privire la moarte. Politica universului său domină cu pumn de fier ilustrațiile unei morți care se scufundă până la marginea imaginii.
Totul duce la imaginea ruinelor unui Manhattan nu foarte diferit ca formă și spațiu de oricare dintre acele purgatorii. West Side Story se ocupă de moarte, actorii ei rătăcesc prin încăperile unei scene gigantice în care pereții și tavanele împiedică să vadă cerul sau stelele.
Spielberg face apel la o pădure de imagini în tonuri ocru pentru a picta picturi murale verticale, picturi murale ale unei Americi în cauză. O odă funerară pentru memoria marilor musicaluri ale cinematografiei clasice care, chiar și într-un an neobișnuit de prolific în gen, rămâne îngropată pentru publicul larg. Păstrează corespondențe, missive prețioase, cu năzuitele nuanțe technicolor din frumoasele filme ale lui Vincente Minnelli sau George Sidney, dar cu punerea în discuție cuvenită a formulelor trecutului. Ar trebui să evităm hiperbolele care derogă sau anulează însuși sensul unui film inovator, care nu intenționează să cadă în complezența spectacolului abracadabra. Este în natura durerii sale, a melancoliei sau a suferinței sale, unde îi apreciem deconstrucția, o ajustare pricepută a codării în imagini ale marii povești americane. De aceea Spielberg aprinde flacăra paroxismului dând naștere unor scene prodigioase. Ca și intrarea în sala de sport unde se ține mingea anuală, împușcat într-o lovitură secvență. Prima întâlnire dintre Tony (Ansel Elgort) și María (Rachel Zegler), privirile lor s-au încrucișat în mijlocul dansului vertiginos și pe care regizorul acestuia preferă să inducă intimitatea din spate.
Îndrăgostiții sunt două siluete izolate de orice contact cu împrejurimile lor. Raza de lumină care străpunge și învăluie un procent foarte mare din filmografia lui Spielberg.
Există și o schimbare secvențială în ordinea cântecelor în comparație, sterilă, dar inevitabilă, față de versiunea lui 61, și un sens narativ mai bun. Evidențiați schimbul de roluri ale numărului Cool, cu schimbări foarte sugestive în acțiune. Subliniați nuanțele personajului lui Tony, a cărui conductă emoțională este expusă la cererea acelei dualități om/băiat, răufăcător/sfânt, ca urmare a trecutului său din închisoare și a acelui proces de mântuire care se creează în jurul figurii sale mesianice. Subliniem această compoziție a unui copil rătăcit, în integrarea sa complicată în societate, în greutatea orfanității sale, un alt fundament de catedrală a cinematografiei Spielberg, sau rolul său ambiguu de lider. Perspicac, într-o parte, dar cu mai multă greutate decât în versiunea lui Wise, apare un Riff mult mai trist (Mike Faist), copilul pierdut căruia îi lipsesc referințele și vedetele de care să se agațe. Sau imaginea simplă și frumoasă a lui Tony și Chino ridicând împreună obloanele fabricii de sare. Soarta ia forme capricioase. Acea dualitate devine o trinitate atunci când filmul cedează în vraja supranaturalului, în acea latură strălucitoare, mistică pe care o proiectează imaginile sale.
Vârtejul de emoții care ne confruntă cu producția elegantă a lui Spielberg este supus unei înțelepciuni în prezent dincolo de orice îndoială, pe deplin desăvârșită, unde adecvarea dintre conținut și formă șoptește, mângâie privitorul livrat în brațele unui puternic demiurg. Departe de a fi o reiterare sau un film devastat de inerția eredității, schimbă discursurile cineastului într-un exercițiu de recunoscut. Multe dintre părțile sale formează un întreg generic în rezonanțe perplexe cu cinematograful său. Aureola fantomatică din spațiul cosmic în acele umbre lungi care ocupă întregul ecran; efigia unui stat vampiric, acel Lincoln care se scufundă în întunericul casei sale. Spielberg deschide și închide cercul melancoliei prezentului. Acele ruine care se deschid și se închid sunt panorame de doliu, în doliu pentru timpul pierdut care refuză să dispară. Progresul, animal sălbatic, canibal, nu lasă nimic în urma, stabilind contraste între vechi și nou. Distopia și amurgul visului american. Mingea uriașă devorează și zdrobește totul în cale.
Dar să nu uităm că filmul cu care avem de-a face este un muzical și în acele registre rezultatul este remarcabil. Aranjamentele lui David Newman și regia lui Gustavo Dudamel amplifică și ridică vocea muzicii originale și a versurilor lui Leonard Bernstein și Stephen Sondheim, probabil una dintre cele mai bune și mai perfecte partituri din istorie. Simțul ritmului, planificarea, tăieturile și tranzițiile elaborate produc o armonie elegiacă în care totul bate cu o explozie sentimentală intensă. Mențiuni speciale pentru scrierea lui Tony Kushner, într-un scenariu inteligent, care știe să se adapteze nevoilor prezentului, netezind marginile aspre ale adaptărilor anterioare. Mențiune specială pentru cele două Anitas, Rita Moreno, ancoraj și iluzie pe care Spielberg le folosește pentru a descoperi multiversuri, gresia galbenă care luminează și indică drumul spre casă. Un Undeva diferit, îndrăzneț, cu aere magice, ca o minge de cristal sau medium. Și noua Anita, o Ariana DeBose care își lasă pielea pe hârtie, pentru care este eligibilă pentru un premiu.