Ce s-ar întâmpla dacă protagonista din Voracious, un film de Julia Ducournau, s-ar îndrăgosti de un alt canibal și ar trăi o dramă de tineret? Ei bine, cu siguranță ne-ar aduce titlul prezent de „To the Bones” ca rezultat și asta spune deja multe despre intriga.
Narațiunea filmului nu se grăbește, este lentă și se dezvoltă încetul cu încetul cu diferitele subploturi care apar pentru protagoniștii noștri, care, de altfel, cu greu ne conduc la ceva concret în intriga, de vreme ce fiind episodice, în la final nu au prea multă încărcătură dramatică, întrucât le lipsește periodicitatea sau continuitatea și, prin urmare, nu au consecințe importante în istorie. În acest sens, o mare parte a filmului arde și își pierde direcția încercând să acopere atât de mult.
Același lucru este valabil și pentru restul personajelor care apar, nu le poți genera niciun fel de empatie. Cel mai interesant lucru este Mark Rylance însuși, care acționează ca un antagonist și poartă toată tensiunea punctului culminant.
În această poveste de dragoste bizară cu canibal care urmează între Maren și Lee, îi cunoaștem pe fiecare dintre ei pe măsură ce filmul începe și se termină. Ei ne sunt prezentați ca niște proscriși sociale datorită condiției lor tragice de devorători, unde trebuie să învețe să supraviețuiască și să se confrunte cu diferite dileme morale. Deși, nu ni se dă niciodată să înțelegem deloc originea acestor ființe și știm doar că sunt împrăștiate în societate.
Coloana sonoră însoțește foarte bine fiecare secvență, ridicând emoția și tensiunea fotografiei realizate subtil. După ritmul poveștii și cu apariția cinematografiei clasice, cu convenții vizuale care sunt calificate drept opere de artă după valorile estetice și tehnice. Dincolo de pretenția de a-l face să arate așa, narativ nu reușește să construiască o poveste autentică.
To the Bones este un film adaptat după romanul lui Camille DeAngelis, și adus pe marele ecran de regia lui Luca Guadagnino. Prezintă mari perspective de la Hollywood, cum ar fi deja dominat câștigător al Oscarului Timothée Chalamet și ca lider Taylor Russell, care singură nu are un palmares grozav, dar se descurcă destul de bine în acest rol. Fără îndoială, cel care fură și dă sens poveștii este munca extraordinară a lui Mark Rylance.
Uneori provocatoare și crudă, departe de a fi o poveste de dragoste superficială, dar și departe de a fi o poveste grozavă care merită reținută, cu excepția celor mai explicite scene, care merită toată atenția ca un film de groază psihologic care nu este.