Film francez din 2021, cu o durată de 84 de minute, cu nota 3/10, sub regia și scenariul Juliei Docournau, cu un buget de 7,4 milioane. Mix distopic.
Titane este considerat pe bună dreptate un film criptic, complex și dificil în multe privințe, deoarece abordează probleme precum corpul, fluiditatea de gen, violența fizică, normativul și monstruosul.
Intriga sa îmbrățișează mai multe teme, care, mai degrabă decât răsturnări, se îndreaptă în direcții noi, iar Julia Ducournau a amestecat mult.
Această dramă distopică cu nuanțe întunecate îl face un film sălbatic, plin de nuanțe și semnificații din care se pot desprinde nenumărate interpretări. Povestea scrisă de Ducournau parcurge căi care încep totul făcându-l neașteptat, întortocheat, suprarealist. Performanțele lui Lindon și Rousselle sunt o piesă fundamentală pentru ca totul să funcționeze, scot în evidență tot ce este mai bun dintre personajele necompletice și fragmentate emoțional, cu o vulnerabilitate palpabilă capabilă să ne țină pe o pantă emoțională de la început până la sfârșit.
Omenirea pare să potolească îndemnurile ucigașe ale Alexiei și disperarea copleșitoare a lui Vincent. Și toată această poveste are un curent subtil de umor negru în care două figuri încearcă să mențină vie o farsă evidentă.
Această relație are numeroase denivelări și obstacole, începând cu faptul că Alexia trebuie să se prefacă drept bărbat, ascunzându-și vocea, sânii și burtica. Pe de altă parte, Vincent este un bărbat complet masculin, căpitanul unui grup de pompieri care încearcă să lupte cu trecerea timpului prin abuzul de steroizi.
Ducournau subversează, șterge liniile și îl face pe protagonistul său, ai cărui sâni și vagin se scurg de ulei, să transcende o identitate de gen. Alexia expune prin corpul ei această provocare a constructelor sociale: dansuri erotice, cicatricile cauzate de o transformare forțată și grija (sau nu) a ceea ce adăpostește burta ei. Această execuție complexă se realizează fără greș datorită caracterului fizic extraordinar al nou-venitei Agathe Rousselle.
La fel, regizorul se joacă cu ultra-masculinitatea lui Vincent, scălând scene de dans sugestive între pompieri în lumină violetă. Și tocmai pentru a-l adopta pe Adrien / Alexia, Vincent înlocuiește încet acea coajă tare cu fragilitatea, pe care superbul veteran Vincent Lindon o surprinde cu înverșunare și magnetism.
Direcția este brutală. Ducournau orchestrează o sărbătoare a repulsiunilor și afecțiunilor bolnave cu ajutorul unui design sonor captivant care sporește senzațiile și te face să simți fiecare zgârietură, mestecat, fractură și înjunghiere. Folosirea luminilor colorate, precum și fotografia saturată și evocatoare a lui Ruben Impens, sunt generatoare de atmosfere pe cât de senzuale, pe atât de tulburătoare. Partitura originală extrem de sinistră a lui Jim Williams folosește sunete de percuție și metal pentru a-ți da pielea de găină; folosirea cântărilor în momentele cheie exercită o putere copleșitoare asupra punerii în scenă.
Este un spectacol transgresiv, îndrăzneț și grotesc, cu un miez de dulceață perversă. Ducournau are unele probleme în a-și exprima ideile și a-și crea acces la personajele sale, dar hotărârea sălbatică cu care își desfășoară narațiunea te atrage, creând o experiență viscerală și de neuitat.
În ciuda evaluărilor magnifice ale criticilor francezi de film, filmul nu a depășit primele tururi la Oscar la secțiunea internațională, înaintea unui astfel de scenariu kafkian.